CAMERA MEA

Visele mele, patul meu, amintirile mele, zona mea de confort. Pentru mine, Universul nu s-a largit niciodata afara. Nu am descoperit comorile naturii fara sa-mi julesc genunchii, fara sa-mi lovesc fruntea de cele mai inalte asteptari sau fara sa pierd cate ceva.  Am fost mereu un copil aiurit si un adult ametit. N-as spune ca pedeapsa mea ar fi sa-mi petrec restul vietii intre patru pereti. Intre patru pereti eu am reusit mereu sa ma vindec si sa ma regasesc. Mereu in camera mea.

Locul in care m-am vizualizat la radio, departe de casa, alaturi de EL, ingropata in senzatii tari si coplesita de experiente noi. Locul in care am lasat perdele de lacrimi si nenumarate incercari de a fi mai buna, mai puternica, mai frumoasa. Patul in care m-am ghemuit de certurile alor mei, de incapacitatea de a ma integra, de pierderea celor dragi, de rautatile colegilor, de infidelitatea prietenilor  si de loviturile iubirilor sfarsite prost. Camera a carei usi am inchis-o definitiv de atat de multe ori, incat n-as fi zis c-am s-o mai deschid vreodata. Eu nu cred ca am plecat niciodata din camera mea, pentru ca as putea sa-ti jur ca daca inchid ochii, am sa vad pozele de la absolvire in vitrina, albumele pline cu amintiri pe dulapiorul de langa pat, veioza visinie de pe noptiera, motanul tolanit pe covorul rotund, vinilurile cu povesti si casetele vesnic acoperite de praf, scaldate in lumina soarelui care se strecoara tupeist printre perdelele colorate. Toti avem bagaje. Eu am o camera plina cu bagaje. Si-s toate exact acolo unde le-am lasat cand am plecat, pentru ca azi descopar ca eu n-am plecat niciodata cu adevarat. Eu am iesit putin, ca sa ma intorc, sa nu uit unde-mi tin principiile, unde mi-am pus bazele, de unde scot bunele maniere, bunul simt, respectul, efortul, munca.  Si, desi am traversat tara ca sa-mi urmez visul si nicio casa in care locuiesc nu e a mea, de bagaje nu scap. Si nici nu cred ca as mai vrea. Cred ca incep sa iubesc din nou CAMERA MEA.

 

Nico

I am always where I need to be!