Mi-e din ce in ce mai greu sa iubesc oameni

Ne-am asezat cuminti in banca. Eram in clasa a 4-a, parca.  S-a legat o prietenie. Asa cum se poate ea lega la 10 ani.  Am impartit pauzele de masa, vacanta mare, povestile despre flori, fete si baieti. Apoi am mai crescut, la liceu s-au schimbat anturajele si m-am imprietenit din nou. Aceeasi poveste si la facultate, apoi la Bucuresti. Toti spun ca fiecare lucru negativ trait pe repeat isi are radacinile intr-o problema nerezolvata din copilarie. Cliseu ori ba, cam asa e.

Sa-i zicem pattern. Atragi ceea ce gandesti. Si cam asa a si fost. Am atras mereu oameni inteligenti, frumosi, pasionali, intensi si rebeli, insa foarte hoti. Unii mai putin constienti de calitatile lor, altii in cealalta extrema.  Singurul lucru care ma desparte de ei e felul in care am apreciat ce-am luat unii de la altii. Ei au luat cate un pic din increderea mea  in propriile forte, eu cate putin din nesiguranta lor. Si in fiecare sfarsit, balanta a cantarit in defavoarea mea.  Cu fiecare poveste incheiata, timpul s-a scurs ca nisipul printre degete. Nu sunt toti oamenii la fel, dar pentru mine, toti ajung sa faca aceleasi lucruri. Lucruri care de regula nu vin din respect, iubire sau pasiune. Vin din rautate si din frica, iar eu nu cred ca e loc in iubire de fapte rele facute cu entuziasm. Pana si astia buni, pe care-i zaresti din an in Paste, retrasi si absorbiti de incapacitatea de integrare, pana si aia-s macinati de ganduri negative si nici asa nu-i bine,  pentru ca oricat de bun ar fi fondul, continutul stricat se transmite. Si atunci te uiti in jur, te bagi la un film, inchizi telefonul, numeri toti prietenii pe care i-ai avut, toate lucrurile prin care ai trecut si tragi o linie. O linie pe care n-o mai trece nimeni in afara de tine si ai tai. Si linia asta ramane baremul de supravietuire. Totul se ofera si se intampla pana la acea linie. Nimic mai mult. Apoi te detasezi si privesti din exterior cum esti blamat, facut blazat, pesimist, rau, insensibil si alte porcarii pe care le mai behaie oile din ce-au citit pe Tony Poptamas. Ajungi acasa, iti pui un pic de vin, dai drumul la  muzica, te uiti in portofel, scuipi niste tutun si pornesti televizorul. In Vaslui e prapad si victima-i “de vina”, leul Cecil e killarit de un idiot, divorturile-s la moda, prieteniile nu se poarta, pupincurismul e singurul skill pe care trebuie sa-l ai in CV, idolii n-au terminat facultatea, samd. Stingi mizeria, inchizi ochii si ramai culcat. Pacat. Oricat s-ar fi  incercat, e greu sa iubesti oamenii la nesfarsit, neconditionat, sincer si dezinteresat.

Iata-ma intr-o noua varianta, mult mai zgarcita si saracacioasa, dar un pic mai demna si mai selectiva. Nu e vorba aia cu ce spun cei din jur nu conteaza? Daca ce spun ei nu-i relevant, ei de ce ar trebui sa conteze mai mult decat mine?

 

 

 

Nico

I am always where I need to be!